garduri, porți și cocoșați invizibili în bocanci

o stradă liniștită la un moment oarecare dintr-o zi ne-mpărțită convențional în zi noapte.
pe strada aceasta mă plimb uneori cînd reușesc să mă împart cerebral între zi și noapte
și curți se deschid direct de lîngă acest pietonal către hăt-departe
în ele mai intru tiptil pe furiș, privind sau citind ca dintr-o carte
ce stă pe hamacul proprietarului adormit sau plecat în altă parte
prin alte curți, cărți, albume, sau poate chiar pe marte

la curți locuite sau pustii își fac unii garduri vii
și montează uneori la ele chiar porți fistichii
sau sîrmă ghimpată și lănci sîngerii
prin care pot imaterial și necunoscut înăuntru pășii
și uneori mă surprind chiar cîntînd sau vorbii

admir curțile altora din poziția comodă a omului invizibil. care nu respiră, nu lasă urme și nu scoate decibeli. dar strada din care am pătruns acolo este uneori plină de batalionul de cocoșați și incubuși încălțați în bocanci, învățați cu cadența, trasul cu arma, supraviețuirea, războiul, indecența; cocoșați pe care îi duc după mine ca pe cnp-ul din buletin.
și mai scapă cîte unul în curtea pe care o vizitez. și dacă vorbește, încep să i se vadă încălțările. care au lăsat deja urme. și uneori trebuie să ies din curțile astea și cu speranța că gardurile nu se vor înălța și dubla cu ceva opac, să mai trec pe-acolo și să privesc doar din stradă, peste sau prin gardul electrificat și cu poarta închisă.

dedicat cuiva, împreună cu o pereche de bocanci folosiți de la care am recuperat șireturile cu care am spînzurat mii de cocoșați și apoi mi-am cusut gura