Mişcă-te soldat!

Intru în atelier şi dau bunăziua tuturor care sunt de fapt trei. Una care scrie ceva la o planşetă şi care e singura care îmi răspunde şi ceilalţi doi: paralizata lividă şi superiorul meu care ignorându-mă îi COMUNICĂ: Nu pot să cred, că TOCMAI TU nu înţelegi că NU SE POATE să vii ACUM cu aşa ceva. Îi sparg bariera sunetului reducându-l la tăcere cu: - Avem şi noi un student silitor şi tocmai la ăsta urlăm cel mai tare. Mă reped lângă ei sperând că se mai poate salva ceva, dau sugestia schimbării de plastică printr-un artificiu simplu la care e clar că nici unul nu se gândise şi preiau negocierile. De pe o poziţie moderată îi spun acelaşi lucru pe care colegul îl prezenta brutal, lipsit total de diplomaţie: eşti proastă pentru că îţi limitezi plaja de opţiuni prin îngustarea orizontului ca premiză a perfecţiunii prin autoimpunerea unei abordări punctuale. Încearcă să faci relaxat mai multe variante simple din care să alegem una bună, decât să te concentrezi să dezvolţi una complexă care în final se va dovedi complet cretină (mă rog, cu alte cuvinte, metafore, analogii, citate...). A zâmbit şi m-am simţit salvat.
Cristina Stamate are cca 1,85 m, 21 de ani şi este timidă. Scriu despre ea ca să nu o uit şi pentru că mi-a confirmat că cel care munceşte, plăteşte. Cealaltă nu merită menţionată, mai ales că la un moment dat a dispărut ca şi cum nici nu ar fi fost (preferata colonelului, nu-i dau numele că vreau să o uit).
Căpitanul l-a luat pe locotenent la bere.
Soldatul a rămas pe câmpul de luptă, singurul dintr-o companie de 24. Supravieţuitoarea.

.

Mă întreb de ce dioptrii avea nevoie Brâncuşi pe vremea când rupea baroase pe spinarea păsării măiestre şi aş vrea să mă uit la ea cu nişte ochelari care să redea acel efect. Să o văd aşa cum o vedea creatorul ei.

.

Şi un fel de răspuns la postul anterior:

“I asked the brick, ‘What do you like, brick?’ And brick said, ‘I like an arch.’" - Louis Kahn

.

Dacă blogul ăsta mai are şi alţi vizitatori în afară de mine, cred că este util să afle de Koolhaas Houselife, un film de Ila Beka şi Louise Lemoine pe care l-am văzut ieri la Anuala de Arhitectură Bucureşti şi care m-a impresionat profund. Este o metaforă despre o casă şi modul în care viaţa decurge în ea; despre frumos şi funcţional; despre o estetică surprinsă din multiple unghiuri care impun multiple senzaţii şi sentimente, multe contradictorii . Rămâne ca fiecare să-şi dea cu părerea, lucru pe care vă invit să-l faceţi vizitând anuala, cu atât mai mult cu cât la noapte este deschisă alături de muzee.
Pentru cei care nu pot sau care află prea târziu:
http://www.anuala.ro/
http://www.anuala.ro/2009/koolhaas_houselife/
Şi siteul oficial al filmului, care oricum, merită văzut:
http://www.koolhaashouselife.com/index.html

.

mândrie prejudecată

Mândrie prejudecată sau mai bine zis mândrie cu premeditare. E plăcut să ştii că ceva personal, făcut cu mâna şi cu capul propriu îţi va supravieţui multă vreme, mai mult poate şi ca urmaşii oameni. Într-o lume în care multe tind să devină efemere eu am fost ca să zic aşa, ales. Fără să fiu un fanatic al genului ci mai degrabă un moderat, mi-am dat silinţa să iasă bine; pentru că în fond va fi locuită de ceva pentru care mulţi au respect. Şi se va privi şi intra înăuntru cu respect. Petru aceia şi cu speranţa că nu se vor mai naşte imbecili care să demoleze în numele unui om nou, o dedic,
cu mândrie

.

.

Îngăduieşte-mi să te venerez stăpână multiubită pentru că vindeci cu aerul prin care pluteşti pământul pe care l-am spurcat eu târându-mă. Pentru că parfumezi cu atingerea ta lumina pe care au îngreunat-o privirile ochilor mei buboşi, pentru că menţii viaţa în lucrurile pe care solzii mei le zgârie când mă zbat în grimasele abjecte cu care încerc să te fac atentă, că eşti atât de bună şi îmi permiţi să mă ghemuiesc la picioarele tale pătându-ţi... şamd.
Merită cu prisosinţă această rugăminte.
Suntem urâţi, violenţi, puţim, râgâim, ne băşim, ne cade pe faţa de masă, urlăm la copii lor, la ele, le urâm şi le învinuim pentru majoritatea eşecurilor noastre de bărbaţi în timp ce ne întoarcem ciorapii pe partea cealaltă ca să îi putem purta şi a doua zi, o altă zi glorioasă în care noi bărbaţii vom inventa alte tunuri care să omoare alţi copii ai altor femei la care urlă alţi bărbaţi urâţi.
Suntem atât de urâţi şi de violenţi încât, după ce prototipul a fost scos din fabrică, responsabilul cu şarja şi-a dat seama că ceva este în neregulă cu produsul; că dacă continuă producţia doar cu acest model unităţile se vor distruge între ele cuprinse de depresia şi disperarea de a trăi înconjurate doar de urâţenie violenţă şi mirosuri grele. Şi atunci a fabricat şi femeia. Şi a făcut-o frumoasă, răbdătoare şi plăcut mirositoare. Dar a făcut-o ceva mai proastă. Suficient de proastă ca să creadă că nu poate fi completă decât alături de ceva urât, violent, împuţit şi care o îmbăloşează cu gândurile lui lascive şi privirile buboase, ba chiar să şi iubească această ciupercă otrăvitoare. Atât de mult încât să facă alte ciuperci la fel ca cea care le-a îmbătat cu veninul şi pe care să le iubească şi mai mult în loc să le considere rebuturi provenite din spori neperformanţi.
Eu, dacă aş deveni brusc femeie aş fi suficient de deşteaptă încât nu m-aş uita niciodată la ceva atât de abject cum este un bărbat. Astfel, fiind frumoasă şi prin prisma experienţei acumulate ca bărbat aş fraieri o femeie şi aş lua-o de nevastă că ştiu deja cum se face. Aş face cu ea doar fete că mă pricep. Şi o spun aici sincer, m-aş purta frumos cu ea; suficient de frumos că aş aduce-o chiar în stare să îmi declame zilnic: Îngăduieşte-mi să te venerez stăpână multiubită pentru că ... (vezi mai sus) .
Şi cred că tot nevastă-mea ar fi prima vizată de acest experiment; e cea mai fraieră pe care am găsit-o până acum; cred că ar pune botu la mine şi în chip de femeie.
Până atunci îi îngădui să mă venereze în chip de bărbat. De ce or fi ales această cale, doar fabricantul lor poate răspunde; că doar femei sunt destule şi ar avea de unde să aleagă şi ele ceva bun. Mi-e milă amestecată cu scârbă de bietele femei.
Dacă vreodată se vor deştepta, bărbatul viitorului va fi femeie şi/sau nu va mai fi deloc. În grija lor cade această responsabilitate, că doar ele ştiu cum se face. Le înţeleg acum că îi fac pe unii homosexuali. E primul pas, suntem pe ducă, trăim ultimele clipe ale unor vremuri de aur pentru specia noastră, au început să se prindă.
Aşa că spălaţi-vă, puneţi chiloţi curaţi şi băgaţi textu: Îngăduieşte-mi să te venerez stăpână ...

plastilină şi heavy metal

E dimineaţă şi beau cafeaua cu nevasta pe scara din spatele casei în armonie spirituală, la adăpost de un soare crud, violent de matinal.
Prin uşa deschisă se rostogolesc urlete.
- Hai mă mamaie să te pieptăn că nu poţi să te duci aşa! (n.a. la grădiniţă)
Pe uşă iese în viteză un răcnet urmat de: - NU VREAU!
- Hai, mă te rog io frumos, vino la baie să te pieptăn, uite cum îţi stă.
Pe uşă iese un mârâit gros şi prelung urmat de copilul frumos îmbrăcat în chip de zână colorată pastel şi având ochi ficşi plini de ură, rotunzi ca ai prizei lângă care pare că a dormit, ochi cu care ne fixează din fugă parcă reproşându-ne ignoranţa. Dispare pe după casă lăsând în urmă un schelălăit groaznic.
Din casă se aud nişte papuci mergând pe gresie. Milica are 7 clase, vreo 60 de ani, e de la ţară iar pasiunea vieţii ei este să îngrijească minori loviţi de rabie că altfel nu pot să-mi explic răbdarea de care dă dovadă cu primul născut al soţiei mele. Este unul din cei mai buni oameni pe care îi cunosc şi care acum merge pe hol aşteptând. Liniştea îi este spulberată de sunetul uşii de la intrare trântită cu forţă urmat de altă linişte mult mai apăsătoare.
- ...
- .
- Vino măcar să ţi-l aranjez puţin.
- NICI GÂND.
- Bine. Atunci du-te aşa ca rocării.

.

Tati, am cea mai mare pulă din clasa a patra pentru că sunt negru ?
Nu! Pentru că eşti bou. Trebuia să fii într-a zecea.

.

Arhitectura este o capcană pentru lumină. Unii sunt vânători foarte pricepuţi:

http://www.marciokogan.com/

milioane au murit, doi au supravieţuit

În aceasă poză apar eu.
În stânga este jumătatea mea cea rea.
În dreapta este cealaltă jumătate a mea, la fel de rea.
Restu sunt chestii femeieşti.

.

.

Copilul meu cel mic a făcut 2 ani. Se joacă cu o jucărie verde pe care i-am cumpărat-o acum 1 an de ziua ei, care constă dintr-un cap de câine, nişte segmente cilindrice articulate, o coadă ca de crocodil, patru rotiţe, sforicică de care se trage acest ansamblu şi care are la capăt o bilă de care să ţină mânuţa mică de copil.
M-am apucat împreună cu nevasta să facem scenarii.
Concluziile sunt următoarele:
Nevasta spune că este un câine-râmă rezultat din prinderea unei râme de către un câine şi violarea ei.
Eu spun că este o Cârmă rezultată din intrarea unui râm într-o căţea pe la capătul cu coada cel mai probabil când aceasta dormea.
Nevasta a recunoscut că varianta mea este mult mai plauzibilă.
Mă întreb însă ce o fi crezând copilul.