Optimist roz bonbon să fii sau pesimist adânc şi negru, acest film îţi va schimba puţin viaţa. Pe optimişti în mod sigur îi va schimba radical.
Povestea a doi părinţi rămaşi orfani care în tristeţea lor realistă se duc la ţară unde o ard aproape suprarealist până când cel mai bun învinge ultrarealist.
În sală s-a oftat la greu, s-a râs, s-au strâns puternic mânerele de la scaune, s-a transpirat abundent; au plecat doar vreo doi, cred că erau ghei, doar aşa gestul lor de a nu putea sau vrea să înţeleagă mesajul devenea explicabil. Ne-a liniştit pe toţi dedicaţia din final care a plasat întreaga poveste într-o altă dimensiune şi a adus aplauze.
Mi-a plăcut să văd reacţiile şi să ascult părerile celor care ieşeau de la film, foarte diferite şi foarte personale, un motiv suplimentar de a cataloga filmul ca fiind dacă nu bun, cel puţin o catapultă interesantă de lansat dileme.
Alta este însă dilema streche. Câte ar fi putut face Tarkovsky dacă ar fi trăit azi având posibilitatea exprimării libere şi acceptarea relaxată a oricărui limbaj plastic care caracterizează prezentul globalizării în viteză şi al dispariţiei graniţelor comunicării.
Şi o propunere: dacă expunerea la zona nordică dezvoltă minţi şi idei ciudate cum am mai văzut şi pe la Bergman, poate e de datoria noastră a tuturor să mergem peste ei şi să-i exilăm cu forţa mai aproape de Mediterană că altfel ăştia or să ducă societatea de râpă deşi au mega-potenţial; să nu uităm fenomenul abba.
Spun asta pentru că mi-e dor de ceva gen Almodovar, de o anumită sensibilitate fără de care mi-e deja teamă că o să încep să prefer divertismentul unui anume tip de artă.
Filmul mi-a plăcut şi în mod sigur am să-l revăd; eu zic că anticristul e el; sunt curios însă dacă peste nişte ani, după ce-l voi revedea voi avea aceeaşi opinie.
Azi-noapte am visat urât. Deci Trier rulz.
