De mai mulţi ani, ziarul ''The New York Times'' îl are pe Sydney Schanberg corespondent de război în Cambodgia. Reporterul şi-a luat ca asistent un localnic, Dith Pran, cu care merge deseori în afara Phnom Penh-ului, unde se duce adevăratul război între forţele guvernamentale şi cele comuniste. Schanberg nu este deci deloc surprins când, în primăvara anului 1975, începe dezastrul, care va lovi pe nepregătite înalta societate a capitalei şi occidentalii de-aici, parcă rupţi de realitate.
În oraş se mai află Al Rockoff, un fotograf american marcat de băutură şi opium, Jon Swain, un reporter britanic şi Douglas, un pilot australian care l-a dus pe Schanberg cu avionul deasupra zonelor de război. Toţi sunt prezenţi când kmerii roşii înving rezistenţa guvernului, cu toată susţinerea americană şi ocupă capitala, unde mii de cambodgieni înfometaţi şi bolnavi s-au refugiat de frică. Evacuarea străinilor se face într-o panică generală, dar ziariştii decid să rămână pe loc şi să continue să transmită corespondenţele. Nu pentru mult timp însă, căci sunt arestaţi şi ameninţaţi cu împuşcarea.
În cele din urmă, Schanberg este evacuat în Thailanda, se întoarce la New York, scrie o serie de articole fulminante, câştigă mai multe premii şi devine celebru. Însă gândul i-a rămas acolo, în Cambodgia, de unde Pran, omul care i-a salvat viaţa, nu a putut fi scos. Timp de patru ani, Schanberg nu va avea nici o veste de la el. Dar Pran a reuşit totuşi să evadeze după una din faimoasele execuţii în masă, în care oameni nevinovaţi erau duşi pe câmp şi împuşcaţi de kmerii roşii...
monteur: Jim Clark
director de imagine: Roy Walker
producător: David Puttnam
costume: Judy Moorcroft
operator: Chris Menges
compozitor: Mike Oldfield
scenarist: Bruce Robinson
actor: Sam Waterston, Haing S. Ngor, John Malkovich, Julian Sands, Craig T. Nelson
regizor: Roland Joffé
sursa: http://tv.acasa.ro/program-Cinemax_2/2009-10-18/Campiile-mortii-8040130.html
În oraş se mai află Al Rockoff, un fotograf american marcat de băutură şi opium, Jon Swain, un reporter britanic şi Douglas, un pilot australian care l-a dus pe Schanberg cu avionul deasupra zonelor de război. Toţi sunt prezenţi când kmerii roşii înving rezistenţa guvernului, cu toată susţinerea americană şi ocupă capitala, unde mii de cambodgieni înfometaţi şi bolnavi s-au refugiat de frică. Evacuarea străinilor se face într-o panică generală, dar ziariştii decid să rămână pe loc şi să continue să transmită corespondenţele. Nu pentru mult timp însă, căci sunt arestaţi şi ameninţaţi cu împuşcarea.
În cele din urmă, Schanberg este evacuat în Thailanda, se întoarce la New York, scrie o serie de articole fulminante, câştigă mai multe premii şi devine celebru. Însă gândul i-a rămas acolo, în Cambodgia, de unde Pran, omul care i-a salvat viaţa, nu a putut fi scos. Timp de patru ani, Schanberg nu va avea nici o veste de la el. Dar Pran a reuşit totuşi să evadeze după una din faimoasele execuţii în masă, în care oameni nevinovaţi erau duşi pe câmp şi împuşcaţi de kmerii roşii...
monteur: Jim Clark
director de imagine: Roy Walker
producător: David Puttnam
costume: Judy Moorcroft
operator: Chris Menges
compozitor: Mike Oldfield
scenarist: Bruce Robinson
actor: Sam Waterston, Haing S. Ngor, John Malkovich, Julian Sands, Craig T. Nelson
regizor: Roland Joffé
sursa: http://tv.acasa.ro/program-Cinemax_2/2009-10-18/Campiile-mortii-8040130.html
Cîmpiile morții, văzut aseară la Cinemax 2. La vizionare au mai fost invitați: trei pahare de vin roșu, substanța activă din cca. 0,5 g de XXXXX și prima mea soție.
Fiind ''under influence'' cum se spune, am început spre disperarea fostei mele prietene să filosofez pe marginea filmului, fiind îmboldit de o dilemă streche ce mă chinuie deseori: or exista doar acest gen de ''filme istorice'' scrise din perspectiva învingătorului sau a supraviețuitorului? Mi-a venit asta văzînd personajele secundare, umplutura, mai bine zis fundalul. Și văzînd evoluția mai mult decît așteptată a evenimentelor: ziaristul scapă, ajunge celebru, cambodgianul scapă și el deși trage săracu din greu, concluzia generală e de un amar aproape insuportabil, totul previzibil. Dar ce s-a întîmplat cu fundalul, cu răniții, sfîrtecații, executații, și femeia în fustă, infirmiera care apare 20 de secunde în film, copii trași cu forța spre refugiu sau azvîrliți peste garduri ce izolează oazele de libertate? Că filmul de fapt nu e despre ăștia. E despre o istorie văzută din prisma unui învingător și a unui supraviețuitor. Despre ceilalți nu se vor face oare niciodată filme? S-or fi făcut și nu aveam eu ochii deschiși atunci? Nu cred...
Aș prefera mai multe filme și mai scurte despre ceilalți. Filme care să nu declanșeze dilema streche, filme pe care doar să le vedem. Din care să rămănem doar cu imagini, fără gînduri, fără nimic interesant de povestit.
După film, m-am strecurat tiptil în patul stăpînei și ne-am jucat. Și doar atît. Și mi-a plăcut pentru că eram luat bine. Ea s-a cam supărat dar i-a plăcut, dar ar fi vrut să-i placă și mai tare, dar eu am refuzat categoric, pentru că eram foarte luat și în starea aceea mi s-a părut vulgară propunerea ei, și atunci ea mai tare s-a supărat că a trebuit să-i placă doar atît, dar azi dimineață îi trecuse deja, pentru că per total i-a plăcut.
După joacă am adormit. Și pentru prima și singura dată în viață, probabil pentru că eram deja dus, am avut visul acela care pînă acum îmi fusese interzis. S-a întîmplat, cu tot tacîmul: cu o invitație, cu un dialog frumos și sincer, cu îmbrățișări, cu sărutări, cu dragoste, sex, copulație sau cum s-or mai fi numind lucrurile respective și chiar cu puțină conversație după. Era șatenă, potrivită de înălțime și cu aspect normal, cam ca asta:
E cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată. Mor de invidie cînd știu că nevastă-mea se delectează cu genul ăsta de senzații foarte des.
A fost o noapte interesantă, pe care merită să mi-o tatuez.
Fiind ''under influence'' cum se spune, am început spre disperarea fostei mele prietene să filosofez pe marginea filmului, fiind îmboldit de o dilemă streche ce mă chinuie deseori: or exista doar acest gen de ''filme istorice'' scrise din perspectiva învingătorului sau a supraviețuitorului? Mi-a venit asta văzînd personajele secundare, umplutura, mai bine zis fundalul. Și văzînd evoluția mai mult decît așteptată a evenimentelor: ziaristul scapă, ajunge celebru, cambodgianul scapă și el deși trage săracu din greu, concluzia generală e de un amar aproape insuportabil, totul previzibil. Dar ce s-a întîmplat cu fundalul, cu răniții, sfîrtecații, executații, și femeia în fustă, infirmiera care apare 20 de secunde în film, copii trași cu forța spre refugiu sau azvîrliți peste garduri ce izolează oazele de libertate? Că filmul de fapt nu e despre ăștia. E despre o istorie văzută din prisma unui învingător și a unui supraviețuitor. Despre ceilalți nu se vor face oare niciodată filme? S-or fi făcut și nu aveam eu ochii deschiși atunci? Nu cred...
Aș prefera mai multe filme și mai scurte despre ceilalți. Filme care să nu declanșeze dilema streche, filme pe care doar să le vedem. Din care să rămănem doar cu imagini, fără gînduri, fără nimic interesant de povestit.
După film, m-am strecurat tiptil în patul stăpînei și ne-am jucat. Și doar atît. Și mi-a plăcut pentru că eram luat bine. Ea s-a cam supărat dar i-a plăcut, dar ar fi vrut să-i placă și mai tare, dar eu am refuzat categoric, pentru că eram foarte luat și în starea aceea mi s-a părut vulgară propunerea ei, și atunci ea mai tare s-a supărat că a trebuit să-i placă doar atît, dar azi dimineață îi trecuse deja, pentru că per total i-a plăcut.
După joacă am adormit. Și pentru prima și singura dată în viață, probabil pentru că eram deja dus, am avut visul acela care pînă acum îmi fusese interzis. S-a întîmplat, cu tot tacîmul: cu o invitație, cu un dialog frumos și sincer, cu îmbrățișări, cu sărutări, cu dragoste, sex, copulație sau cum s-or mai fi numind lucrurile respective și chiar cu puțină conversație după. Era șatenă, potrivită de înălțime și cu aspect normal, cam ca asta:
E cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată. Mor de invidie cînd știu că nevastă-mea se delectează cu genul ăsta de senzații foarte des.
A fost o noapte interesantă, pe care merită să mi-o tatuez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu