Mişcă-te soldat!

Intru în atelier şi dau bunăziua tuturor care sunt de fapt trei. Una care scrie ceva la o planşetă şi care e singura care îmi răspunde şi ceilalţi doi: paralizata lividă şi superiorul meu care ignorându-mă îi COMUNICĂ: Nu pot să cred, că TOCMAI TU nu înţelegi că NU SE POATE să vii ACUM cu aşa ceva. Îi sparg bariera sunetului reducându-l la tăcere cu: - Avem şi noi un student silitor şi tocmai la ăsta urlăm cel mai tare. Mă reped lângă ei sperând că se mai poate salva ceva, dau sugestia schimbării de plastică printr-un artificiu simplu la care e clar că nici unul nu se gândise şi preiau negocierile. De pe o poziţie moderată îi spun acelaşi lucru pe care colegul îl prezenta brutal, lipsit total de diplomaţie: eşti proastă pentru că îţi limitezi plaja de opţiuni prin îngustarea orizontului ca premiză a perfecţiunii prin autoimpunerea unei abordări punctuale. Încearcă să faci relaxat mai multe variante simple din care să alegem una bună, decât să te concentrezi să dezvolţi una complexă care în final se va dovedi complet cretină (mă rog, cu alte cuvinte, metafore, analogii, citate...). A zâmbit şi m-am simţit salvat.
Cristina Stamate are cca 1,85 m, 21 de ani şi este timidă. Scriu despre ea ca să nu o uit şi pentru că mi-a confirmat că cel care munceşte, plăteşte. Cealaltă nu merită menţionată, mai ales că la un moment dat a dispărut ca şi cum nici nu ar fi fost (preferata colonelului, nu-i dau numele că vreau să o uit).
Căpitanul l-a luat pe locotenent la bere.
Soldatul a rămas pe câmpul de luptă, singurul dintr-o companie de 24. Supravieţuitoarea.