plastilină şi heavy metal

E dimineaţă şi beau cafeaua cu nevasta pe scara din spatele casei în armonie spirituală, la adăpost de un soare crud, violent de matinal.
Prin uşa deschisă se rostogolesc urlete.
- Hai mă mamaie să te pieptăn că nu poţi să te duci aşa! (n.a. la grădiniţă)
Pe uşă iese în viteză un răcnet urmat de: - NU VREAU!
- Hai, mă te rog io frumos, vino la baie să te pieptăn, uite cum îţi stă.
Pe uşă iese un mârâit gros şi prelung urmat de copilul frumos îmbrăcat în chip de zână colorată pastel şi având ochi ficşi plini de ură, rotunzi ca ai prizei lângă care pare că a dormit, ochi cu care ne fixează din fugă parcă reproşându-ne ignoranţa. Dispare pe după casă lăsând în urmă un schelălăit groaznic.
Din casă se aud nişte papuci mergând pe gresie. Milica are 7 clase, vreo 60 de ani, e de la ţară iar pasiunea vieţii ei este să îngrijească minori loviţi de rabie că altfel nu pot să-mi explic răbdarea de care dă dovadă cu primul născut al soţiei mele. Este unul din cei mai buni oameni pe care îi cunosc şi care acum merge pe hol aşteptând. Liniştea îi este spulberată de sunetul uşii de la intrare trântită cu forţă urmat de altă linişte mult mai apăsătoare.
- ...
- .
- Vino măcar să ţi-l aranjez puţin.
- NICI GÂND.
- Bine. Atunci du-te aşa ca rocării.