ghilimele, pluș și blană

Nu credeam că sunt necesare atâtea "revizii " după doar 6 ani de rulaj: stomatologie cu trimitere la ortodonție; trimitere de la medicul de familie la cardiolog pentru EKG, eventual ECO, care să zică dacă e "apt pt. activități sportive"; consult oftalmologic; trimitere la ORL în vederea consultării care să stabilească necesitatea și pertinența "amputării" copilului care s-a dezvoltat în jurul polipilor.
Iar acestea printre nenumărate ședințe cu "aparținătorii" și diverse comunicări de la o instituție publică către o "celulă de bază".
Toate strecurate printre minunatele ședințe de aprofundat și dezvoltare a îndemânării în exprimare; prin "hieroglife": puncte, linii, bastonașe, liniuțe, cârjulițe, cârje, sedile, pătrățele, icsulețuri... Trecând acum prin bănănăiala lecțiilor cu fiică-mea îmi amintesc de bieții mei părinți și mi se face milă amestecată cu scârbă de ei. "Arsenalul" zilelor noastre e mult apgradat; fi-mea are o clepsidră micuță pe care o tot răsucește ca să vadă ¨cât îmi ia să fac un rând¨, așa, ca o mică "pauză"; se mai oprește din când în când "să-mi fac niște vânt cu evantaiu", care este pus la loc de cinste pe manuale; și se oprește foarte des "pur și simplu"; pune capacul la stilou, privește fix în golul dintre ea și peretele din față și începe să bălăngăne încet și a pustiu din picioarele cu care nu ajunge la podeaua de sub birou, loc în care stau îngrămădite amintiri de pluș ale copilăriei ce aproape a trecut: Pufii, AlbdeNegru, Miau, puiu lu AlbdeNegru, Ham; și încă două coșuri mari cu amintiri mai mici și mai de plastic.

Eu aveam vreo 9 (nouă) jucării. Și cuie, biluțe de rulment, cioburi, bani ruginiți și încă alte lucruri mici "made in maidan" care încăpeau într-o cutie de pantofi "de copil".
Pe mine nu m-au dus la nici o revizie niciodată, dar trăgeam de timp la lecții cât zece.
Îmi puneam "cheile de gât", "pachețelu" în ghiozdan, sunam un amic să-i spun să coboare că trec să-l iau "să meargă cu mine".
Și trebuia să încui și "jos" și "sus". Și trebuia să sar în lift că nu pleca cu mine. Și foarte rapid că altfel puteau să "mă cheme" la alt etaj, cu ușile deschise; dacă venea și "Bobii" nu mai era problemă că pe amândoi "ne ducea". Eram prieteni buni. Când mă vedea venind de la școală se prezenta urgent la lift să-l duc și pe el "la zece". El "stătea" la "nouă spre zece", lângă ghenă că erau geamuri "până jos" prin care cred că îi plăcea să domine de sus tot maidanul și putea să urmărească toți câinii. A trăit mult, până când eram la liceu. Era alb cu pete negre.

Istoria se repetă altfel.