e-n jur de noo.
șase lei domniță. ia uite, e vii
hăt peste drum, după gardu de la cimitir copacii parcă sînt ciorapi negri de damă aruncați în devălmășie pe un fond gri deschis aproape luminos de rece. prin porțile deschise se vede pî-înă-n fund la ceața de pe lac.
țiganca e îmbrăcată gros și potrivit canonului specific gintei, aproape haligantă; dăhoarece în fișa postului ei e specificat că activitatea zilnică să dăsfășurează aproape toată p-afară pîn față pălametrou. la picioare e găleata de vinarom plină ochi cu cărășei cît palma făcută pumn dar plați. domnița era deja hotărîtă; are cam 45, e îmbrăcată normal spre neelegant și are în mînă un portofel durdulist cu o capsă înfoiată, obraznică și mîndră de rolul pe care îl deține în stabilitatea financiară a domniței. capsa pute de aroganță. țiganca face ca să-și susțină spusele gestul definitoriu, magia supremă, vrăjitoria uluitoare: îl atinge pe ăl din vîrf cu degetu vrăjit iar ăla începe să se zbată și să se arcuiască prin aer ca atins de spurcăciune nervoasă incandescentă. napucă să se liniștească că hotărîrea domniței se transformă în decizie supremă și azvîrle capsa fițoasă în aer. mă gîndesc fulgerător la intrarea mea pîntr-un birou de păla vro instituție la prima oră cu o sacoșă cu caras pă care tre so țiu pacolo pîn la patru și rîd în gînd de mă cac pe mine-n gînd la mine.
trec de aparate exact cînd se deschid ușile la peron și o iau la goană pe scări în urma goanei lente a doo grase care blochează scara gîndindu-se la propria goană (d = v x t) decît. le fut în gură în gînd și de pe palierul intermediar o iau pe ailalantă parte. alerg încet, mă doare meniscu, îl fut în gînd și plîng în gînd.
îl văd cum intră agale, trece de pragu de aluminiu înceeeeeet, reduce viteza înceeeet și se oprește cel mai încet posibil acolo, imediat după ușă. mă observă înceeeeeet și înaintează și mai încet prin vagonu aproape gol către cel mai comod loc, ăla dintre burduf și prima ușă unde vroiam io să m-așez da n-am putut de cît de încet ocupa el fiecare posibilitate de a fi depășit. cînd văd cît e de urît îmbrăcat curat, cît e de urît ca om curat și cît de prost curat pare din prima, hotărăsc din milă amestecată cu scîrbă să nu-l mai fut în gură-n gînd pînă la unirii, ci doar pînă la tineretului. nici asta nu-mi iese că sînt atît de răcit, mahmur și obosit că îmi dau seamă că mă doare de toate astea exact între paișpe. mai precis, în partea dinspre treișpe, adică mai aproape de unu.
ce e bine e că la gîndurile beției de aseară mi-a venit în sfîrșit soluția pentru consolidare la mansarda de la grigore alexandrescu. ce e rău e că astăzi, pînă cînd scriu aici am luat decizia să demolez mansarda și să o fac din nou de nouă. deci o săptămînă de zbucium și gînduri ploioase au ars neuron degeaba. trăiască alcolu. moarte timpului liniar unidirecțional.
mă tot întreb dacă voi mai reuși vrodată să dorm bine ca-n copilărie mai mult de doo ore la rînd într-o dupamiază de sîmbătă. de ce nu se poate și nuaptea? de ce nu tot timpu? cînd s-o mai putea oare? s-o mai întîmpla vrodată sau e belită pe vecie cu somnu?
... că cu carasu stăm bine.
e-n jur de cinci
mia trecut și răceala și mahmureala și bine-nțeles că apropiindu-ne de seară și de ora regulamentară de somn, începe să dispară ca prin vrăjitorie și oboseala.
e bine da cînd nu trebuie.
Nu esti nicidecum prototipul taranului urban! Regretam, dar esti un copil al satului ramas fara pamant, proprietar(a) peste o bucata de planseu la etajul zece, unde nu poti cultiva nici cactusi. Iti lipseste grozav pamantul de sub unghii si te holbezi la transsexuali ca la apocalipsa. Daca prietenii te indeamna sa incepi sa te dai cu deodorant si sa porti esarfa, te retragi plangand acasa unde bati energic covoarele si aranjezi fiecare mileu cu precizie milimetrica. Iti recomandam sa citesti patru carti si sa mergi la o piesa de teatru cu oameni dezbracati.
